Autori: Clondireanu Andreea Carmen Elena Gramer Material auxiliar pentru implementarea curriculumului la decizia elevului (CDEOȘ) Disciplina opțională: „Copilăria – lumea celor mai frumoase povești” Țopăilă și curajul nevăzut Soarele strălucea blând pe cer și încă mai păstra căldura verii. Razele lui aurii mângâiau pământul, iar o adiere ușoară trecea din când în când prin frunzele pomilor, făcându-le să foșnească ușor. Satul stătea liniștit sub acest soare blând al toamnei. Printre case și grădini, ulița șerpuia domol, urcând încet pe deal. Sus, pe coama dealului se afla o ogradă forfotitoare, unde liniștea nu-și găsea niciodată locul. Acolo trăia Țopăilă. Era un iepurel alb, ca un bulgăre de zăpadă, cu urechile mereu ridicate și cu ochii atenti la tot ce se întâmpla în jur. Celelalte animale îl tachinau des: - Ce te-a mai speriat, Țopăilă? - Iar stai de pază? Toți locuitorii ogrăzii îl numeau așa, pentru că atunci când se speria, sărea repede din loc de parcă pământul ar fi fost prea fierbinte pentru lăbuțele lui. Iepurașul stătea lângă poartă și păzea ca o strajă gospodăria. Avea urechile ciulite, ca și când aștepta să apară ceva neașteptat. Deodată, lângă lăbuțele lui se întinse o umbră mare. - Ei, ce faci aici? se auzi o voce groasă în spatele lui. Țopăilă, speriat, s-a întors ușor, tremurând de frică. Îl vede pe Mărgelatul, curcanul mândru al curții, cu penele umflate și pieptul scos înainte. Înghiți în sec și răspunse cu o voce tremurândă: - Eu... eu voiam să trec spre iesle. Au iarbă proaspătă. Dar am auzit un sunet ciudat dincolo de poartă! Și își mișcă urechile lungi, ascultând cu mare atenție. În clipa aceea poarta se deschise larg și în curte începu hărmălaia. Calul Suru intră, trăgând după el o căruță plină ochi cu știuleți de porumb. Roțile scârțâiau, iar hamurile zornăiau la fiecare pas. Speriat de atâta zarvă, Țopăilă încercă să se dea din calea lui, dar în grabă se încurcă printre copitele lui Suru. - Dă-te la o parte! spuse calul, ușor necăjit. Eu trag căruța asta grea și nu pot să te feresc și pe tine. Bidiviul ridică piciorul să mai facă un pas și, fără să vrea, îl lovi ușor pe urecheat, care se rostogoli prin praf până ajunse drept în cotețul găinilor. Amețit, încercă să-și tragă sufletul, când auzi un chicotit de sus. - Hi-hi! Iar te-ai speriat, Țopăilă? Era găina Cici, cocoțată în cuibar. - Tu te sperii și de o muscă! spuse ea râzând. Iepurașul a plecat din coteț, cu urechile lăsate și ochii triști. Îi trecuse pofta de iarbă proaspătă. Era necăjit pentru că toți râdeau de el. A încercat să treacă neobservat prin curte și s-a ascuns între sacii de mălai de lângă porumbar. Dar nu trecu mult timp și în curte se auzi din nou gălăgie. Țopăilă a scos capul dintre saci și privea atent. Stăpânul îl prinsese pe Mărgelatul și îi legase piciorul cu o funie de un pripon bine înfipt în pământ. Animalele din ogradă se uitau îngrozite, deoarece curcanul nu era unul oarecare. Era unul dintre cei mai bătrâni, iar vorba lui era ascultată de toate păsările, ca a unui bătrân la sfat. De-a lungul anilor daduse multe generații de curcani în gospodărie. Curcănița Mița își flutura aripile îngrijorată: - Vai de mine! Ce mă fac eu fără tine? Cine o să mai aibă grijă de noi? Cocoșul Doru își scutură creasta și spuse: - Asta e mare necaz! Cu cine mă mai sfătuiesc eu dimineața, când trebuie să anunț răsăritul? De lângă troaca lui, porcul Gigi scoase un grohăit lung: - Groh-groh! Eu zic că e numai bun pentru supă și ostropel! Celelalte animale s-au uitat speriate la el. Grăsunul ridică din rât și mormăi: - Ce vă uitați așa la mine? Eu oricum ajung piftie la Crăciun. Între timp, curcanițele se agitau în jurul priponului, dar era imposibil să-l scoată din pământ. Cocoșul Doru a încercat să râcâie cu ghearele în jurul țărușului, dar pământul era tare și nu avea spor. Celelalte păsări au încercat să desfacă funia cu ciocul, dar nodul era prea strâns. Din ascunzătoarea lui, Țopăilă vedea totul. Chiar dacă curcanul făcuse de multe ori glume pe seama lui, iepurașul simțea că nu poate să-l lase la necaz. Își luă inima în dinți și din două sărituri ajunse lângă curcan. A început să roadă funia cu dințișorii lui mici. Roade, roade, roade și după câteva clipe funia se rupse, iar curcanul este eliberat. Pentru o clipă nimeni nu mai spuse nimic, apoi toată gospodăria a început să vuiască: - Bravo, Țopăilă! - Țopăilă ne-a salvat! - Trăiască Țopăilă! Orătăniile s-au adunat în jurul lui și-l priveau ca pe un erou. Iepurașul nu părea deloc liniștit. Dintr-odată își ciuli urechile: - Ssst! Ascultați! șopti el. Aud pașii stăpânului! Toți amuțiră. Țopăilă se întoarse repede către curcan: - Trebuie să te ascunzi câteva zile, nu ai încotro. Cea mai bună ascunzătoare este în grămada de lemne din fundul curții. Mărgelatul nu a mai stat pe gânduri și a pornit repede spre grămada de lemne. În ziua aceea, iepurașul Țopăilă îl salvă pe bătrânul curcan. Și chiar dacă unele animale din curte mai zâmbeau când îl vedeau cu urechile ciulite, nimeni nu mai putea spune că e cel mai mare fricos. Urechile care auzeau de departe În ogradă, fiecare își avea rânduiala lui. Toți erau ocupați cu ale lor. De colo-colo, pe bătătură, cocoșul Doru pășea grăbit printre găini, dând din aripi ca un mare gospodar. – Haide, haide! La cuibare cu voi! strigă el către găini. Ciocoasele cârâiau între ele, cu necaz pe cocoșul cicălitor, care le tot zorea la treabă. – De parcă ouăle se fac bătând din aripi, cotcodăci Cici. Pintenatul nu se lăsă înduplecat de vorba lor și le mână mai cu foc spre cuibare. Mai spre gard, bobocii se bălăceau în covata cu apă. Rața Tanța, obosită de năzbâtiile lor, începu să-i dojenească. – Ascultați aici! De-acum sunteți mari! Nu mai pot sta cu ochii pe voi toată ziua, așa că luați aminte... de azi vă purtați singuri de grijă. Eu nu mai alerg după fiecare boboc rătăcit în curte. Butucel stătea tolănit la soare, cu botul pe labe și privea pe sub ochi agitația din jurul lui. Era un cățel mic și îndesat, cu lăbuțele butucănoase și blana maronie. Deși părea liniștit, era iute la mânie și se repezea numaidecât la orice mișcare din curte. Porcul Gigi, zări printre zăbrelele cotețului său, pe Țopăilă, care ieșise din ascunzătoare și se opri lângă poartă, cu urechile ciulite. – Ooh! Cât am așteptat lăturile acestea delicioase! Așa foame îmi era. Butucel adulmecă și el aerul, sări în picioare și începu să latre și să dea din coadă, susținând că a venit ora mesei. Chiar așa a și fost. Nu trecu mult și poarta scârțâi ușor. Omul curții intră în ogradă și hrăni toate animalele. După ce se sătură, porcul își șterse râtul de marginea troacei și grohăi mulțumit. – Iarăși ne-ai anunțat la timp, Țopăilă! Dacă nu ieșeai la poartă și acum așteptam lăturile. Cățelul ridică imediat capul și se uită cu mânie spre rozaliu. – Ce porc nerecunoscător! Dacă n-aș lătra eu, nici n-ați ști când vine stăpânul. Iepurele își mișcă ușor urechile. – Tu latri când stăpânul e gata să deschidă poarta. Eu îl aud mai dinainte, când încă e departe. Nici nu apucă bine să termine vorba, că Țopăilă își ciuli urechile. Auzi un zgomot, ciuli urechile și, într-o clipă, o zbughi spre ascunzătoarea lui. Butucel strigă după el, umflat de mândrie: Next >